Don’t worry, father.

Posted in Teenagers. on Februarie 4, 2010 by gerard3

Se incrunta, ridurile de pe frunte aratau ingrijorare, care intr-un final se citea pe ochii ei albastri. Gigel o asculta fara sa spuna vreun cuvant. Era de-ajuns cat vorbea ea.

”Nu stiu cum dracu am intrat in atatea datorii. Trebuie, trebuie sa ies cumva din situatia asta.”

Gigel n-avea idei. Nu stia cum sta situatia. Dorina ramasese fara un loc de munca. Lucra ca croitoreasa, pe un salariu acceptabil, care-i permitea sa intretina un apartament de 2 camere, pe Gigel, si in fine, pe ea. Dar pustiului nu-i pasa. Se gandea din nou la Simona, era atat de distrat din cauza asta. S-au mai intalnit de cateva ori in vacanta asta, si-au repetat senzatia de zbor din spatele blocului. Acum, cu mai mult curaj. Se gandea doar la blondul parului ei, si la ochii negri ce se deschid dupa fiecare aterizare.

Ar fi vrut sa iasa din nou afara, Gigel. Se imbraca, Simona e jos. Il asteapta? Pe scara blocului se aud pasi. Cineva urca, fara sa foloseasca liftul, pana la etajul 5. Un barbat, imbracat intr-un palton, palarie pe cap. Gigel a trebuit sa se inalte pe varfuri ca sa il poata zari. Ciocane. Gigel deschide. Nimic. Barbatul cu palarie era inalt. Se uita timid la Gigel, cu blandete in ochi.

Probabil ca nu ma recunosti.

Liniste. Vocea barbatului l-a injunghiat pe pustan, dar pustiul n-a cazut. Nu.

Nu te ingrijora, tata. Te-as recunoaste din 1000. Trebuie sa plec.

Gigel iese elegant pe langa el, in timp ce Vali ramane in usa. Dorina il vede. Incearca sa inchide usa, insa forta mainii stangi a lui Vali se opune.

Trebuie sa vorbim, Dorina. Trebuie.

Simona era acolo. Astepta acelasi sarut.

Anunțuri

In spate, Gigel!

Posted in Teenagers. on Februarie 4, 2010 by gerard3

In spatele blocului, in spatele blocului!

, ii sopti Simona lui Gigel. Gigel sta putin pe ganduri, privind capul rotund ascuns in doua maini care numara peltic ”o suta, doua sute, trei sute…”. Simona il trage de mana, spre spatele blocului, locul ideal de ascunzatoare.

E vara. Ei, ei nu vor fi gasiti acolo. Cristi se va chinui sa-i gaseasca, o vreme. In spatele blocului e umbra. Simona e atat de blonda, ochii ii sunt negri. Gigi o priveste, timid. Atat de timid incat se impiedica de o piatra, si cade. Ea ii intinde o mana. El o observa inca o data, e atat de draguta. Acum 2 luni, mama lui ii spunea ca poate ar trebui sa isi gaseasca o prietena. Poate ca trebuie sa o faca.

Il ajuta sa se ridice.

Esti bine?

Nu m-am simtit niciodata mai bine…

Vocea-i suna a izvor. Picioarele-i tremurau, ca oricarui pusti gata de marele atac. Se apleaca putin peste buzele ei rosii, ea nu gesticuleaza. Inchid ochii simultan, si pac, contact. Stau asa pret de cateva secunde, fara sa se miste in vreun fel. El se retrage, intr-un sfarsit. Simona ramane impasibila. Clipeste.

Vino, Gigel, sa luam niste cirese!

Inima continua sa-i bata foarte rapid. Ea n-a avut nicio reactie. Simona se urca in copac cat ai zice ”peste”. El ramane putin cu picioarele pe pamant, ca si cum ar vrea sa il intrebe ceva.

Haide, prietenul meu nu trebuie sa fie fricos!

Isi zambesc unul altuia. Gigel e fericit.

Gigel si clapele.

Posted in Teenagers. on Februarie 4, 2010 by gerard3

Unde esti? Ne jucam de-a v-ati ascunselea?

Gigel se ascundea, intr-adevar. Plapuma ii era acoperamant. Tipete, tipete. El nu tipa. Ba chiar, incerca sa nu respire. Genunchii ii tremurau, stia ce se intampla. Zgomotele il asurzeau, era senzatia de asurzire data de frica crescanda din el. A gasit-o. Degeaba a incercat sa se ascunda.

Isi aduce aminte de mama lui de acum cativa ani. Imbracata in haine simple, o casnica model. Casnica dorita de oricine, mama dorita de oricine. Gigel doar trebuia sa ceara ceva. La fel si tatal lui, care nu ezita sa o faca.
Daca Dorina era prea obosita pentru a mai misca ceva, George stia ce are de facut. Sa se joace de-a v-ati ascunselea. George… George a gasit-o mereu.

Mami, de ce plangi? Mami, de ce ai vanatai?

Nu m-am ascuns unde trebuia, Gigi. Data viitoare… data viitoare o sa fiu mai atenta.

Amintirile astea ii strapung creierasul lui Gigel din cand in cand. S-au intamplat acum 9 ani. Acum 8 ani, George a disparut. Nimeni nu stie unde. Dar, din fericire sau nu, nu i se duce lipsa.

Pe Gigel ploaia il ploua.

Posted in Teenagers. on Februarie 4, 2010 by gerard3

Gigel, poate ca ar trebui sa iti faci o prietena!

Parul din cap i se zbarleste, ochii i se dau peste cap. E, pe naiba?

Am 13 ani si 6 luni, nu crezi ca-s cam tinerel pentru insuratoare?

Gigel e cam confuz. Prieteni? Cine are nevoie de prieteni. Ii este de-ajuns ca se duce la scoala in fiecare zi, si ca e folosit pe post de elice de ăia mai mari, cand face de serviciu. De aceea s-a gandit ca ar trebui, poate, sa nu mai faca de serviciu. Sa ramana la ore. Gigel asteapta in consecinta sa se faca mare… si sa nu-i mai fie frica de nimic.

Pe Gigel ploaia il ploua de obicei mai mult decat ii ploua pe ceilalti. Gigel n-are nevoie de umbrele, pentru ca stie ca va fi acoperit. Ajunge la scoala ud, se simte ud. Ia loc in banca. Isi saluta colegii, colegii il saluta. Nu e invizibil. In spatele clasei, grupul vesel. 5 baieti si 2 fete pe care Gigel se poate baza. Prietenii lui cei mai buni sunt insa pe randul de la mijloc, acolo unde sta si el. El sta in banca a 2-a, dinspre geam. Colega lui de banca lipseste cam des. Numele ei, Raluca.

Toata clasa tine la Gigel. El nu s-a certat cu nimeni, vreodata. Trebuie stiut ca Gigel e printre fruntasii clasei, doar ca neplacandu-i matematica, pierde destul de mult teren in fata lui Adrian, matematicianul clasei. Gigel nu sufera din cauza asta. Mama lui e mandra de el oricum ar fi.

Daca e o ora pe care Gigel nu o suporta, aceea este ora de dirigentie. Isi uraste diriga, pentru ca este in opinia lui, o balena albastra care s-a adaptat mediului terestru. Ei bine, femeia asta cu parul alb si prins in coc a adus la ora o tanti asistenta (aici Gigel isi aduce aminte ca URASTE doctorii din tot sufletul), care urmeaza sa povesteasca unei clase atente ochi si urechi despre intamplarile care urmeaza sa aiba loc in viitor cu toti cei 25 de copii ai clasei. Gigel observa ca asistenta e draguta. Asistenta se prezinta, copiii reusesc sa devina atenti la ce spune femeia blonda de statura medie.

Adolescenţa (Latin adolescentia, de la adolescere) este perioada de tranziţie biologică, psihologică şi socială de la pubertate la maturitate. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte adolescenţa ca fiind perioada dintre 10 şi 19 ani, dar în numeroase ţări occidentale se consideră că adolescenţa începe între 11 şi 13 ani la fete, 12-14 ani la băieţi, şi se termină în jurul vârstei de 19-21 de ani la ambele sexe. Aşadar, copii, intraţi in categoria adolescenţi, exact in perioada asta! Nu trebuie să vă fie teamă, pentru că deşi veţi suferi nişte modificări fizice şi emoţionale, ele vor fi esenţiale in dezvoltarea voastră ca oameni!’’

Bla, bla, vorbaraie! Cine e femeia asta ca sa ii spuna lui Gigel cand o sa se schimbe? Doar mama o face.
Totusi, Gigel simte ca intr-adevar, au loc schimbari de soldati.

Cine-i el? El e Gigel.

Posted in Teenagers. on Februarie 4, 2010 by gerard3

Gigel e un pusti de 13 ani si 5 luni.

Lui Gigel ii place fotbalul, pe care il combina maiestuos cu niste desene animate de pe Disney Channel. Gigel asculta Green Day si Hannah Montana.

Gigel citeste benzi desenate, si foloseste cam des calculatorul.

Mai iese si cu prietenii, dar mai rar. Gigel se duce, desigur, la scoala, pe care nu o gaseste foarte folositoare. Apreciaza totusi ca are unde sa se duca dimineata, caci in casa s-ar plictisi destul de tare.

Ma’sa e de treaba. Cicalitoare, ca asta-i rolul ei. De tac’su nu stie prea multe. A plecat acum cativa ani.

Gigel are o statura medie, par blond si cret si ochi albastri. Are si un caine, si niste prieteni buni. De cele mai multe ori, obtine tot ce vrea.

Her own strength.

Posted in X si o. on Februarie 4, 2010 by gerard3

După o lungă perioadă de linişte, plutire pe aripile nimicului, Clara deschide ochii, într-o cameră albă. Studiază ce poate observa în apropierea ei, cearşaful alb, pereţii albi. Distinge, în ceaţă, 2 siluete. Sunt două asistente medicale. Clara pune toate întâmplările recente cap la cap, neputând evita o lacrimă pe obrazul drept. Strânge cearşaful cu mâna dreaptă, într-un efort de a se ridica. Asistentele o imobilizează rapid.

”Trebuie, trebuie să mă ridic.”

Prin minte îi apar tot felul de imagini. Însă cea mai clară, imaginea luminii care s-a îndreptat spre piciorul ei atât, atât de repede, încât nu a putut să o oprească. Clara îşi atinge instantaneu piciorul. Încearcă să îl mişte, disperat.

”Stai liniştită. O să mai dureze o vreme până o să îţi poţi mişca piciorul aşa cum o făceai înainte.”

Ar fi preferat ca cele două femei sa se prezinze mai întâi, dar e bine şi aşa.

”Bogdan. Unde e Bogdan?”

”Din păcate, nu a supravieţuit. A trecut oricum ceva timp de atunci. Creierul tău a refuzat practic să revină la normal, până astăzi.”

Emoţiile o lovesc frontal. Şi nu poate face nimic. La pământ. Clara ajunge la pământ. Îşi aminteşte de clipele frumoase, şi puţine, în care au fost fericiţi împreună. În care împărţeau acelaşi mic dejun, clipele în care nu mai conta nimic. Toate fotografiile…

”Sonia! Ştiu că eşti acolo! Ai face mai bine să deschizi, altfel vom intra cu forţa.”

În timpul replicii ăsteia, se ruga ca bănuielile ei să nu fie adevărate. Bogdan sparge uşa apartamenului Soniei. Niciun semn cum că cineva ar fi acasă.

”Pentru ce, Sonia?”

Doar o voce, nu şi un trup, aduce răspunsul.

”Nu eu ţi-am omorât mama, iubito. Doar că tu aveai nevoie de cineva să te trezească la realitate. Bogdan era totul pentru tine deja. Iar eu… eu eram undeva în umbră. Mă ignorai complet… Crede-mă, îmi pare rău! Nu m-aş fi gândit vreodată că mă-ta ar putea recurge la aşa ceva. Crede-mă, sunt disperată!”

Clara şi Bogdan păşesc şi mai în interiorul apartamentului. Vocea dispare.

”Sonia, eu nu aveam nicio obligaţie faţă de tine! Erai cea mai nouă dintre noi patru… şi totul părea să meargă bine între noi, şi în Ohm…”

”El mi te-a furat! El. Bogdan. Ne-a furat mentorul. Nu avea niciun drept să facă asta. Iar eu, eu te iubeam. Te iubeam, bolnavă. Iar el mi te-a luat, fără să-mi dau seama când.”

”Ieşi! Înfruntă-ne. Ai o viaţă de justificat, o viaţă care a dat o viaţă.”

”Clara, nu e momentul sa fim cinice. Nu îţi păsa de nimeni oricum, în afară de persoana ta şi de cum să-ţi fie cât mai bine.”

”Sonia, nu am făcut nimic bine până acum. Tot ce-am făcut a fost trist, şi nu sunt mândră de asta. Josnic, într-adevăr. Şi acum, ca să pot spune asta, trebuie să îi mulţumesc lui, cel pe care îl iubesc, stana asta de piatră care m-a protejat când aveam nevoie, şi care m-a iubit când mi-a fost frig. Căci, el, doar el, a reuşit să mă schimbe cum nu credeam că o să se întâmple vreodată.”

LUMINĂ.

Bogdan cade. Totul în el se opreşte, asemenea unei toamne. Amorţeală. Clara îi verifică pulsul. Sonia apare. Cu un pistol. Bogdan e mort.

”Omoară-mă, te rog. Fă un lucru bun. La modul cel mai serios. Sonia, mi-ai luat totul. Ţi-ai depăşit mentorul.”

LUMINĂ.

Clara cădea atunci, cum cade şi acum, după 5 luni de stat intr-un spital. Fără niciuna din cele 3 prietene, fără vreo rudă. Doar ea, şi visele-i în care Bogdan a fost atât de prezent. Printre roua ochilor, găseşte puterea să întrebe ce s-a întâmplat cu Sonia.

”Suicid.”

, răspund sec cele două asistente.

Clara zâmbeşte. Se simte motivată. O ultimă lacrimă, după care un zâmbet victorios, de regăsire. Pentru că ea, ea e Clara. Înaltă, roşcată, corp şi inteligenţă. Şi nu poate da greş până la sfârşitul zilelor ei.

You should have killed me when you had the chance.

Posted in X si o. on Februarie 4, 2010 by gerard3

In hotelul unde s-au intalnit in totalitate prima data, Clara si Bogdan. Ea nu stie cum a putut sa se schimbe atat, cum el a schimbat-o, cum el a schimbat-o desi nu a fost langa ea.
El nu stie cum poate sa iubeasca o curva.

‘Sonia, da, sunt cu Bogdan acum. Lucrurile merg bine, in sfarsit.’
‘Era si timpul, nu? Vreau sa va vad, vreau sa ma bucur pentru voi. Te iubesc.’
‘Monica si Carmen ce mai fac? Sunt bine? Nu le-am mai vazut de o vesnicie…’
‘Da, toate bune.’
‘Perfect. Trebuie sa inchid. Pupici.’

Ziarele din hotel il au pe prima pagina pe Dan. Un Dan in deriva. Lucrurile la echipa nu mai merg atat de bine, presa speculeaza ca totul este din cauza Clarei. Se simte vinovata.

‘Bogdan? Trebuie sa vorbesc cu el.’

Il apeleaza, trage aer in piept.

‘Clara? Clara, tu esti? Ti-ai adus aminte ca exist si ca trebuie sa fi cu mine, nu?’
‘De fapt, nu e chiar asa (ezita). Ne despartim. Nu te iubesc, si nu are rost sa ma mint singura, si nici sa te mint pe tine. Stii ca esti minunat asa cum esti. Ai grija de tine.’

Inchide telefonul, nu este in stare de mai mult.

‘Ai terminat cu el?’
‘Sper ca da. Mi-e frica, Bogdan, mi-e frica sa nu faca vreo prostie. Sincer. Tine prea mult la mine, nici macar nu ma merita, si nu stiu de ce, de ce ma vrea atat de mult. Singura varianta credibila este aceea ca a vrut sa ma schimbe, si-a dorit asta prea mult. Nu a vrut sa ma mai vada in Ohm, pe tocuri, asteptand lumina care sa aiba un portofel plin. Mi-e frica.. Apropo. Vreau sa merg la mama. Vreau sa vada ca sunt fericita, fericita alaturi de ceea ce a fost un client, un simplu client. Vreau sa ma vada multumita, vreau sa fie multumita. Stii, undeva in mine ma gandesc ca am facut tot ce-am facut si pentru ea. Sa-i fie mai bine. Nu vreau sa mai fie suparata.’

Ajunsi la periferie, urca la apartament. Ciocane. Niciun raspuns. Mai tare. Mai tare. Incearca usa. Deschis.

‘Ce e… mirosul asta, mama? Mama, esti acasa?’

Nu mai rezista. Inspira, dupa care pune mana la nas. Bogdan iese. Clara intra in baie. Mama zace pe gresia rece, intr-o balta de sange. Clara se tine cu greu pe picioare. Gaseste un bilet.

You should have killed me when you had the chance.

Clara se prabuseste. Lui Bogdan nu-i vine a crede. Bogdan gaseste o caseta video. Porneste.